O luna de vis sau un vis de-o luna. Partea a II-a

Tg. Jiu
Asa cum am promis, am revenit cu continuarea povestii pe care am inceput-o in postul precedent.
Se face ca dupa saptamana de vis de la Calafat am plecat toata gasca de fokisti catre Tg. Jiu, unde a avut loc cea de-a 8-a editie a Festivalului “Poarta Sarutului”. Anul acesta, din pacate, o singura umbra s-a abatut asupra festivalului si anume trecerea intr-o lume mai buna a celei care a fost Tatiana Stepa. Astfel festivalul a fost dedicat in intregime memoriei acestei Doamne. Odineste-te in pace, Tatiana!
Nu am sa insist cu acest aspect pt ca nu vreau sa ne intristam mai mult decat si-ar fi dorit ea sa ne intristam si am sa incerc sa va povestesc cum m-am simtit eu la Tg. Jiu. As putea incepe cu relatarea plecarii din Calafat care a fost una destul de haioasa din punctul meu de vedere. Ne trezim noi de dimineata, ne adunam, ne numaram, constatam ca nu lipseste nimeni si iesim in fata hotelului sa asteptam mijlocul de transport ce urma sa ne care pana la Tg. Jiu. Toate bune si fumoase pana cand apare un microbuz cu locuri exact pt cati eram noi. Asta nu ar fi mare bai daca am lua-o logic, insa nimeni nu a pus in ecuatie faptul ca toti aveam si bagaje si chitari dupa noi, iar microbuzul s-ar fi umplut numai cu bagaje. Incep dezbateri, propuneri care mai de care mai interesante si mai nastrusnice, insa pana la urma se striga BINGO la varianta folosirii unei alte masini numai pt bagaje care urmau sa fie insotie de cei doi sacrificati dintre noi si anume Mariana si Nutzu. Desi ar fi fost placut sa mergem impreuna sunt sigur ca nu s-au plictisit, amandoi fiind foarte spirituali ;). Intr-un final am reusit sa ne strangem din nou inspre orele serii, cand am reusit sa ne intalnim si cu ceilalti concurenti veniti de prin alte locuri. Distractiile incepute la Calafat sa nu credeti ca le-am lasat acolo. Din contra, le-am continuat si la Tg. Jiu. Dupa ce ne-am impartit in camere am purces catre Gradina de Vara unde s-a tinut festivalul. Acolo, localnicii au avut din nou parte de un adevarat maraton folk ce a tinut 3 zile. Si aici, ca si la Calafat cantarile incepeau la ora 9 cu partea de concurs, iar recitalurile tineau pana inspre orele 02:00 din noapte. Desi festivalul a concurat cu o serbare a berii care se desfasura pe o strada paralela, publicul a fost unul foarte numeros si frumos, si calduros, care a primit la fel de frumos pe toata lumea, atat concurenti cat si numele sonore ale folkului. Pt asta trebuie sa le multumesc pt rabdarea cu care ne-au ascultat si ne-au sustinut pana la orele tarzii din noapte. Noi, insa, ca niste oameni responsabili ce suntem, binenteles ca nu ne opream la ore asa mici, din contra am continuat in fiecare noapte pana spre orele diminetii. Nu v-am spus ce mi-a atras atentia chiar de la intrarea in oras, dar nu-i nimic va spun acum :). Baietii (sau barbatii, daca nu au avut deja ocazia) ar trebui neaparat sa viziteze acest oras pt ca se probeaza la fata locului ca oltencele sunt deosebit de frumoase. Orasul asta, are si cu ce se mandri din punct de vedere cultural. Pt necunoscatori acolo exista un parc unde gasesti binecunoscutele opere “Poarta sarutului” si “Masa tacerii”, iar nu departe de parc poti sa te minunezi langa “Coloana infinitului”. O sa va mai spun ca la sfarsitul festivalului juriul care a fost foarte numeros (15 persoane) si de seama ales, a considerat ca, in urma prestatiei mele din concurs merit locul 1. Astfel am venit inapoi acasa cu o diploma mare si un trofeu foarte interesant. V-as mai povesti de pe drumul spre casa, dar apelez la intelegerea voastra si va rog sa acceptati faptul ca am dormit aproape tot drumul. Eventual, daca sunteti unul din vecinii de scaun din autobuz sau daca cunoasteti pe vreunul dintre ei, puteti voi sa-mi spuneti daca am sforait prea tare :))
Uite asa am mai terminat un episod din povestea mea.
Promit sa revin cu fotografii, dar si cu celelalte episoade. Va asteapta surprize hazlii 😉
Pe curand
Ionut Mangu

O luna de vis sau un vis de-o luna. Partea I

Iata ca dupa o perioada destul de lunga de absenta revin in fata tehnologiei si a zgomotului cotidian. A trecut mai bine de o luna de cand nu am mai deschis aceasta camaruta, dar cred eu ca sunt scuzat. De ce? Simplu. Pt ca am fost sa-mi umplu desaga de amintiri prin locuri in care nu credeam ca ajung foarte curand. Si pt ca nu au fost putine o sa va povestesc cate ceva de prin fiecare loc pe care l-am vazut.
Totul a inceput pe 1 august cand am luat in spate o chitara, cateva haine si bun de drum m-am indreptat catre Calafat. Insotit de o Diana foarte bine dispusa, l-am recuperat si pe Silvan din Alba Iulia, cu care am colaborat la o piesa noua, facuta “pe genunchi” pe bancile din tren. Astfel am petrecut un drum de aproape 14 ore, sau mai bine, cine mai stie? Sau ce importanta mai are? Nerabdarea nu mi-a fost mica mai ales ca aveam sa ma reintalnesc cu Dunarea, de care ma simt mai legat ca niciodata si cu cat ma departez de ea cu atat mi-e mai draga. Motivul principal pt care am ales sa fac acest drum a fost Tabara de folk, care anul asta s-a tinut in perioada 1-8 august. Multumirile trebuie aduse unor oameni extraordinari precum Dan Vana (un om fantastic din categoria “trebuie sa-l cunosti”), George Filip sau primarul orasului Calafat, Mircea Guta, care chiar daca are un nume asemanator Giocondei maneliste, nu are nicio legatura cu personajul respectiv, ci din contra este un om minunat care, chiar si in conditiile grele in care ne aflam a sustinut foarte mult desfasurarea acestei tabere. Aici s-au adunat deopotriva folkisti de toate varstele si credeti-ma ca nu au fost putini. Mi-e atat de greu sa incep enumerarea numelor care au fost in tabara de frica sa nu uit sa mentionez pe cineva. Nici macar un numar exact al persoanelor care s-au perindat prin tabara nu pot sa va dau pt ca au tot venit, au tot plecat mentinand un flux continuu de oameni minunati, “poeti cu chitara” cum spun prietenii nostrii bulgari. Asadar, va spuneam mai devreme ca ma grabeam sa revad Dunarea, ei iata ca intalnirea cu ea nu s-a lasat prea mult asteptata facand o baita in ea din prima noapte. Am avut placerea sa o gasesc foarte limpede si cu un curent mult mai mic decat cel cu care eram eu obisnuit, astfel ca balaceala a fost mai mult decat placuta, mai ales ca plaja din Calafat are un farmec aparte, o liniste care-ti intra in sange inca de cand pui primii pasi pe nisipul ei. Binenteles ca nu m-am putut abtine sa nu arunc un pic undita la apa, sa simt din nou cum pestii (desii mici) se zbat in carlig. Aici tre sa va povestesc cum Emeric Imre, printre primele dati la pescuit se minuna de pestisorii pe care noi ii pusesem intr-o mica groapa cu apa. Pt mine a fost amuzant sa-l vad mirandu-se ca un copil. Revenind in tabara am trecut la activitati deosebit de importante, anume degustatul berilor reci (2 lei/halba la terasa din centru…deci se poate), care s-au dovedit a fi din productia de anul asta sau “campionatul” hotelului la table, unde am iesit neinvins, uitandu-ma amuzat din nou cum plecau pe rand cu coada’ntre picioare, toti cei care incercau sa mi se opuna . Pt ca trebuia sa trecem si la lucruri serioase, ne-am adus motivul pt care suntem in tabara si am inceput sa ne mangaiem iubitele…chitari, la ce va gandeati? 😛 Serile au fost deja de o alta natura. Adevarate maratoane folk care incepeau la orele 21:00 si se terminau inspre orele diminetii spre 3:00 sau 4:00. Dar asta era programul pt minunatul public care, desi era in timpul saptamanii statea cu noi pana la acele ore tarzii. Au avut si de ce. Pe scena au urcat deopotriva tineri debutanti, dar si nume consacrate ale folkului, spectacolul fiind asigurat de alternarea lor pe scena intr-un mod absolut aleatoriu si in spirit camaraderesc. Lucrul asta mie mi-a placut pt ca asa a existat o dinamica destul de buna a spectacolului. Daca ati crezut ca asa ne incheiam serile va inselati amarnic. Hotelul in care am fost cazati a devenit o cutie muzicala la propriu, incepand cu holul receptiei unde se aduna marea gasca, dar si pe capetele de etaj, unde cei carei doreau sa fie mai intimi, se retrageau. Ideea de baza este ca se canta cam pana pe la 8 de dimineata, uneori mergand direct la micul dejun .
Aaaaaaaa. Uitasem sa va spun ca am fost si pana in Bulgaria, la Vidin care nu era decat la o latime de Dunare distanta. Asa ca am urcat pe bac si am pornit intr-o aventura prin orasul cetate de pe celalalt mal al fluviului. Acolo am mers sa vizitam cetatea Vidinului care este una foarte frumoasa si daca sunteti in zona merita sa mergeti. Surpriza a fost enorma cand ajunsi pe terasele bulgaresti am constatat ca berile sunt foarte ieftine, mancarea de asemenea. Binenteles ca am optat pt mancaruri specifice de peste, care mie mi-au placut foarte mult. Trebuiesc mentionate cele 2 beri bulgaresti care m-au impresionat Kamenica si Zagorka, care pe terasele de pe plaja costau cam 2,5 lei.
Ar fi atat de multe de povestit ca as putea scrie un roman cu ce s-a intamplat intr-o saptamana minunata, intr-un colt de Rai de pe malul Dunarii. Oameni cu suflet mare, romani, bulgari, prieteni vechi, prieteni noi, chitari, zambete, Dunare, nisip, maraton de folk, melodii triste, melodii vesele, plimbari, liniste, armonie, imbratisari, si lista poate continua cu orice iti poti imagina pozitiv.
La revedere, tabara draga.
“As mai bea un bitter
Cum beam pe vremea lui Hitler”.
Pe curand
Ionut Mangu